Salutare,
În ianuarie 2025, vă promiteam că vă trimit din nou, lunar, un newsletter despre fenomenul violenței domestice și impactul asupra societății, familiilor noastre și fiecăreia dintre noi. Doar că în martie m-am oprit din a scrie.
Am suferit o mare pierdere și ritmul firesc al vieții mele profesionale și personale s-a oprit. Sunt în doliu după ce sora mea a murit și trec printr-o perioadă dificilă, plină de emoții care vin năvală, confuzie, gânduri iraționale, pierdere de memorie, anxietate…și durere.
Îmi place mai mult cuvântul „durere” decât „doliu” pentru că exprimă mai bine ceea ce simt, durerea aceea fizică din dreptul inimii, care nu te lasă zile sau săptămâni sau poate luni, în funcție de cât de complicată e pierderea pe care ai suferit-o și cât de pregătit ai fost sau nu pentru ea.
Eu nu am fost.
M-am gândit mult în această perioadă la acest newsletter, la oamenii care îl primesc și care îl și citesc. Îl scriu în timpul liber și reprezintă tot ce a mai rămas din munca mea de jurnalistă, de documentare și activism civic („al informației”) despre violență în familie. Au fost momente când m-am gândit că probabil voi renunța la acest mic proiect, având în vedere că viața mea e acum cu totul alta.
Dar apoi mi-am amintit că sora mea m-ar fi încurajat să nu renunț la scris. Când eram în liceu și visam să dau la Jurnalism, nu prea mă credeam în stare. Știam sigur că nu știu să scriu și îmi imaginam că e prea târziu să învăț să scriu. Îmi amintesc cum sora mea i-a spus unei profesoare cu care urma să fac meditații la scriere creativă: „sora mea este atât de creativă și foarte muncitoare”. Nu-mi mai spusese nimeni asta până atunci și nu am uitat niciodată entuziasmul cu care vorbea despre mine. Cred că așa am ajuns să caut acel entuziasm în toți oamenii pe lângă care m-am așezat profesional.
Mare parte din ce am devenit i se datorează surorii mele, Andreea Mottram, pe care unii dintre voi poate o știu ca Andreea Sandu sau Andreea Sorescu, de pe vremea când locuia în România și era activistă civică aici, lucrând în societate civilă și militând pentru protecția și respectarea drepturilor copiilor cu autism. Andreea m-a învățat ce înseamnă democrație, alegeri corecte, drepturile omului, societate civilă, să construiești o comunitate, ce înseamnă să fii cât de bun poți cu cei din jur, să-ți respecți promisiunile, să fii corect. Dar mai ales să-ți urmezi visul.
Așa că eu o să continui să scriu.
În ultimii ani, sora mea a lucrat ca hospice social worker, fiind alături de oamenii care se află în ultimele luni sau zile ale vieții lor, dar și de familiile care se pregătesc de pierderea celor dragi. Andreea se specializase pe impactul doliului, pe cum să-l înțelegem și cum să le fim alături celor în durere, într-un mod sănătos. Chiar în 2024 oferise un interviu despre cultura doliului și a pierderii pentru platforma nesfârșit.ro (o inițiativă atât de necesară) pe care vi-l las aici.
Am rămas și cu un raft de cărți, strânse din biblioteca surorii mele, de pe noptiera ei, de pe birou. Acum le citesc, iar asta ajută.
În perioada ce vine, voi scrie aici despre aceste lecturi, voi împărtăși recomandări sau pasaje din ce-am citit. La un moment dat voi reveni la subiectul violenței în familie.
Sigur, uneori, aceste subiecte se întretaie.
Și, apropo de titlul acestui newsletter, și la noi în România, ca peste tot în lume, durerea doliului se trăiește ascuns, pentru că nu știm altfel cum. Și cred că avem nevoie să citim cum ne afectează această tăcere și cum ar putea fi altfel. Eu o fac ca parte din procesul prin care trec, pentru memoria surorii mele care și-ar fi dorit să vorbim mai mult despre doliu, dar și dintr-o dorință colectivă.
Trinidad, California, un loc special al surorii mele, pe care l-a fotografiat aici, cred, cu gândul la mine știind că macul este floarea mea preferată.
Când trăim șocul pierderii fără să ne fi pregătit deloc înainte - dar chiar și atunci când ne-am pregătit atât cât e posibil - ne este greu să putem cuprinde noua realitate.
Creierul trebuie să facă un efort să-ți aducă aminte că nu mai ai cui să-i cumperi înghețata de caramel sărat de pe raftul magazinului, când ești la cumpărături, fiindcă soția ta nu mai e să se bucure de ea. Sau pur și simplu sunt dimineți, imediat ce te trezești, când încă nu realizezi că dispariția este reală.
Iar atunci vin spre tine valuri teribile de durere. Chiar dacă știi că relația nu se încheie cu omul pe care l-ai pierdut, dorul de prezența sa fizică e extrem de dureros. Și asta se întâmplă pentru că da, creierul nostru nu se poate obișnui peste noapte cu dispariția. I se spune „the grieving brain”, după cum scrie neuro-cercetătoarea Mary-Frances O’Connor în cartea The grieving brain. The surprising science of how we learn from love and loss.
„We use brain maps to find our loved ones, to predict where they are, and to search for them when they are gone. A key problem in grief is that there is a mismatch between the virtual map we always use to find our loved ones, and the reality, after they die, that they can no longer be found in the dimensions of space and time. The unlikely situation that they are not on the map at all, the alarm and confusion that this causes, is one reason grief overwhelms us.” The grieving brain. The surprising science of how we learn from love and loss, Mary-Frances O’Connor.
Iar aici un interviu, din 2023, cu autoarea Mary-Frances, despre tot ce se întâmplă în creier atunci când suferim o pierdere și munca sa la Universitatea din Arizona, unde coordonează laboratorul de Grief, Loss and Social Stress. (Anul acesta, a lansat și cartea The grieving body, care promite că răspunde la întrebări despre cum mecanismele de supraviețuire ne afectează sănătatea fizică, ce pierdem cognitiv când suntem în doliu și de ce suntem mai predispuși în a ne îmbolnăvi când trecem prin stres enorm).
În 2016, soțul lui Megan Devine s-a înecat în râu, în ziua pe care o aleseseră să o petreacă împreună. L-a pierdut în câteva clipe fără niciun fel de pregătire, fără să-și la ia la revedere. Ca psihoterapeută, lucrase cu durerea altora, încercând să-i sprijine, dar de partea cealaltă a baricadei, sprijinul sau sfaturile pe care le primea i se păreau complet nepotrivite. Mesaje ca „poate așa a fost să fie” sau „ești încă tânără, ai timp să-ți refaci viața” sau „nu poți sta atât de mult în suferință” au făcut-o să găsească altă cale și să scrie cartea E OK să nu fii OK. Cum să faci față doliului și pierderii într-o lume care nu înțelege (ce bine că e tradusă și în română).
Iată ce scrie Megan despre ce ar însemna să nu mai ascundem colectiv durerea, un subiect necesar în societăți polarizate, ca cea în care trăim, în vremuri unde violența și războiul devin atât de tolerate.
„Nu avem nevoie de metode noi prin care să scăpăm de doliu, ci de acele atribute cu ajutorul cărora să îi facem față atât individual, cât și colectiv. Noi toți avem o uriașă rezervă de durere neprocesată, neauzită din simplul motiv că nu s-a scris povestea care să ne ajute să o auzim. Trebuie să spunem povești noi - care să spună adevărul despre durere, dragoste, viață. Avem nevoie de povești de curaj în fața a ceea ce nu poate fi îndreptat. Și avem nevoie să facem asta unul pentru celălalt; unul cu celălalt, pentru că durerea va apărea. La fel și doliul.
Dacă vrem cu adevărat să le fim de ajutor oamenilor care suferă, trebuie să fim dornici să respingem povestea clasică despre durere ca boală de neînțeles, care necesită transformare sau salvare. Trebuie să încetăm să repetăm la infinit etapele doliului, care oricum nu aveau cum să devină scenarii universale. Spunând povești mai bune, creăm o cultură în care știm să ne mărturisim suferința, în care știm să fim prezenți la un eveniment imposibil de transformat. Învățăm să ne fim alături mai bine - atât nouă, cât și celorlalți.
Nu reușim întotdeauna să ne înlăturăm durerea, nici la final, nici în alt moment. Să fii curajos - un erou - nu înseamnă să depășești durerea sau să o transformi într-un dar. Să fii curajos înseamnă să te trezești pregătit să înfrunți fiecare zi când ai vrea mai degrabă să nu te trezești. Înseamnă să fii prezent pentru inima ta atunci când inima îți este ruptă în mii de bucăți și nu mai ai cum să o întregești niciodată. Să stai pe buza prăpastiei abia căscate în fața ta și să nu dai un pas înapoi, să nu îți ascunzi disconfortul cu un demn de milă „gândește pozitiv”. Să lași durerea să se desfășoare și să inunde spațiul de care are nevoie. Este înspăimântător și frumos.
Acestea sunt poveștile de care avem nevoie.
Durerea din lume este atât de amețitoare, încât ne străduim din greu să o ignorăm. Faptul că evităm necontenit să simțim-împreună-cu-ceilalți ne face să ne distanțăm de dezastrele din jur, de suferința umană, de abuzurile asupra copiilor și de traficul sexual, de războaie și crime de toate felurile. Când observăm totuși suferința, în loc să cădem într-un doliu fără sfârșit, alegem să ne înfuriem.
Activista și scriitoarea Joanna Macy vorbește despre durerea nerecunoscută și nedorită din inima multor activiști. Ne purtăm de parcă ne temem că forța deplină a tristeții ne va reduce la tăcere, ne va lua puterea și ne va învinge. Acea durere nerecunoscută duce la burnout, la separare și la o lipsă acută de empatie pentru cei care au păreri complet diferite de ale noastre.
Tendința culturală de a evita - și de a denigra - pierderile profund umane și durerea ne creează atât de multe probleme, încât nu exagerez când spun că ne luptăm cu o epidemie de dureri nespuse.
Deși ne concentrăm asupra refuzului sistemic al doliului în relație cu doliul personal, e important să recunoaștem cât de răspândită este, de fapt, problema. Interzicerea durerii este pretutindeni. Toată lumea are un rol de jucat împotriva culturii reticente la durere”.
Mulțumesc că sunteți aici și sper că ceva din ce vă aduc să vă ajute la un moment dat.
Cultura noastră a „doliului” e o fraudă.
Ne vindem povești despre „etapele doliului” ca și cum ar fi un curs de LinkedIn.
Dar durerea adevărată nu vine în capitole ordonate – e un deșeu nuclear ce dizolvă granițele dintre trup, timp și realitate.